"Totul s-a întâmplat într-un singur moment, cel mai remarcabil moment.

Pe măsură ce momentele trec, acest moment nu pare să fie cu ceva mai deosebit decât celelalte. Dacă cineva ar putea să-L scoată de pe axa timpului şi să-l examineze, acesta ar părea că arată întocmai ca acelea care au trecut în timp ce citeaţi aceste cuvinte. A venit şi a trecut. A fost precedat şi urmat de altele ca şi el, la prima vedere. Este un moment din acele momente nenumărate ce au marcat timpul de când veşnicia a devenit măsurabilă.

Dar, în realitate, acel moment, în mod deosebit, a fost, este şi va fi ca nici un altul, căci în acel segment de timp s-a petrecut ceva cu totul spectaculos. Dumnezeu a devenit Om! În timp ce creaturile Pământului habar nu aveau, Divinitatea sosise pe Pământ. Cerul s-a deschis şi Dumnezeu Şi-a pus ce a avut mai de preţ într-un pântec de om.

Cel Atotputernic, într-o secundă a devenit fragil. El, Cel ce era Duh, a devenit uşor de străpuns. El, Cel ce era mai mare decât întreg Universul, a devenit un embrion uman. El, Cel ce ţinea lumea cu un cuvânt, a ales să devină dependent de îngrijirea unei tinere fecioare.

Dumnezeu – făt uman! Sfinţenia odihnindu-Se într-un pântec! Creatorul vieţii – creat!

Dumnezeu a primit sprâncene, gene, o inimă, doi rinichi, o splină, a plutit în lichidul amniotic şi S-a întins, crescând în pântecele mamei Sale.

Dumnezeu S-a apropiat de omenire!

El a venit, nu ca o străfulgerare de lumină sau ca un cuceritor pe care nu-l poţi atinge, ci ca Unul ale Cărui ţipete au fost auzite de o ţărăncuţă şi de un tâmplar somnoros. Mâinile care L-au ţinut pentru prima dată în braţe nu aveau manichiură, ci erau murdare şi aspre.

Fără mătase. Fără fildeş. Fără petrecere. Fără ovaţii.

Dacă n-ar fi fost păstorii, n-ar fi fost nici măcar vreun fel de recepţie. Şi dacă nu ar fi fost un grup de cititori în stele, nu ar fi fost nici daruri.

Îngerii priveau, în timp ce Maria Îi schimba scutecele lui Dumnezeu. Universul privea cu uimire cum Cel Atotputernic începea să trăiască ca şi Om."